Mă încânt și mă bucur că cel mai mult îmi place tăcerea.
Aceea ce se preumblă printre ere, galaxii, constelații.
O doresc, o caut între clipele, zilele, anii ce mi se trec,
Ca pe cea dintotdeauna și ultimă mângâiere de Grații.

Mă întreb, însă, fără să voiesc un răspuns și mă cutremur
Pentru care zi, pentru care oră, pentru care clipă trăiesc?
Și de ce mă înfior de tăcerea ce o caut ca pe întunericul
Nopții în care stele tainic și în depărtate ceruri lucesc?

Mă obosesc atâtea întrebări-căutări și urc instinctiv
Înspre depărtate iluzii cuprinse într-o vremelnică clipă.
În sine, ca de pretutindeni, îmbrac ceruri confuze
Și de infinite culori de cristal-andaluze iar fac risipă.