În seara aceea
rătăcisem
prin poemele lui Francois Villon.

Ca și acum,
ploua în albastru-trandafiriu.

Mă oprisem la versul:
acum eu am ieșit din joc,
când de mine s-a apropiat ea,
fata din Povestea albastră.

Cu un fir de iarbă
săltă zăvorul unei uși.
Cu același fir
împinse ușa de peretele
pe care urcau jumătățile noastre de umbre.

Dau să opresc aici povestea, văzând cum umbrele-s de joi.
Iar azi e luni. Pereții-s goi.
Era ceva ce n-am știut.
Fac pasul înapoi și zic:
Destul! S-a terminat!

Atunci fata
și-a scos de la gât pandantivul
și mi-l aranjă,
pe pipăite,
în dreptul inimii.

Constanța, 6 mai, 2008
(Motivul 41)