zac precum o pagină albă pe care trebuie încrustat cu un stilet
până dincolo de orice zid acest dialog al surzilor
cine vrea să creadă bine, cine nu să-și frăgezească sângele
am să încep banal, cu o trimitere la ghilotină
o rafală de vânt îmi smulge foaia
și ajung în binecunoscuta sală de așteptare
aceeași oameni, aceleași mișcări
biletul de ieșire pe ușa din dos e mai scump
decât o călătorie pe o pagină ca asta
uitasem
dacă vezi vreun semn pe care scrie: strict intrezis
nu ezita, mergi mai departe, de cele mai multe ori drumul
duce spre o căldură sufocantă, odată trezit vei spune ca un idiot
cine m-a trezit!?
mai bine avem grijă de clopotul neîmblânzit
chiar dacă uneori îmi părea o iluzie batjocoritoare
tot mai bine într-o prăpastie bântuită de foamete
apoi tac
și aștept trenul ca pe-o moarte
dar toate astea sunt simple supoziții
nu îndrăznesc să fac niciun gest
toți oamenii vor căpăta chipul meu
vor ademeni inamicul fără tropăit de cizme
ca pe un cuvânt izgonit, exilat
într-o zi am să renunț să mizez pe mărunțiș
am să strâng în pumni foaia albă
înăbușită, fără respirație, cu venele tăiate
da! opriți-vă
întrebați
nu, nu sunt bolnavă, sunt doar în mijlocul unei străzi
în față, cum îți spuneam, sala de așteptare
în spate un magazin unde se vând strigăte second-hand
uzate, folosite de prea multe ori, murdare
porțile sunt închise
îmi port grota în spate ca pe un verdict
mereu ți-am spus:
dacă aș putea aș scrie cu mine, în loc de metafore
doar rezerva mea de apă
aș împroșca zidurile cu ea
undeva trebuie să existe cineva să mă strivească pe foaia albă
ce de culori, ce de întrebări
se vor izbi atunci ca pe o pânză
unii vor citi, alții nu se vor opri din drum
dar, corăbii, multe corăbii vor sosi atunci în ajutorul meu
doar o prizonieră într-o ramă de lemn
un tablou nepictat
mut
alb
ca o avalanșă
totuși, dacă ai lua acum o pensulă și ai deschide geamul
poate articulațiile nu te vor strânge
mai bine arunci tot din camera ta
și privești nepăsator cum prind contur