Metropola în care ne facem că trăim
- marele măr sau, de fapt,
marele cartof în cazul ăsta -
mă face să-mi dau seama brusc
că am vocație de Anna Karenina
atunci când toate farurile,
orbitoare și vicioase
vin spre mine
într-un cerc tot mai strâmt.
Vi se pare că e viu?
Mai degrabă mort-viu -
pulsul aparent e doar
vibrația de oraș-tumoră
crescut excesiv,
care produce metal și plastic
și se hrănește cu zilele omului.

V-ați dat seama de ce pare
că ne învârtim
într-un cerc dublu, triplu, cvadruplu absurd
cu orașul și rândurile lui de neoane
făcând carusel sinistru
în jurul amețelii noastre crescânde?
Pentru că ne scurgem lent, amorțit
în gura sa de canal,
acolo unde, în sfârșit,
toate luminile se sting
și șobolanii ies la vânătoare.

6 mai 2008.