Seara și-a lăsat stelele să curgă încet spre marginile orașului aglomerat de zgomot.
- Totu-i banal și poți să nu mă crezi, dar să știi că așa este.
- Cum adică?
- Poți să privești în jurul tău și să vezi aceiași oameni, cu aceleași expresii ale fețelor. Nimic schimbător. Nici măcar copiii. Zâmbetul lor este mortal de monoton. Nu au nimic din ce ar trebui să aibă un copil. La fel și bătrânii. Încărunțiți de vremea ce s-a așezat comod pe frunțile lor. Iar tu, văd că și tu te încrunți, deși tu nu îi înțelegi, nu-i cunoști, nu i-ai văzut în viața ta.
Și a plecat. M-a lăsat să-mi caut gândurile printre picăturile de apă ce se aruncau din fântână. M-am așezat cu grijă pe marginea unei bănci din apropiere și mă gândeam. Nu știu la ce, ochii mei fugeau de pe o figură a unui om, pe alta. Toate erau, într-adevăr la fel. Nimic nu se schimba.
- Lumea va crede că suntem certați, îmi spuse un bătrân așezat lângă mine. Părul lui cărunt curgea pe umerii-i groși, iar buzele se vedeau greu printre firele ninse ale bărbii. Þine în mână un trandafir roșu. Se uită la mine.
- Ce să-i faci, i-am răspuns, dacă se vor uita la noi poate vor crede chiar asta.
- Păcat. Crezi că acest fir ar putea face acest sentiment să dispară?
- Poate, dar nu acum, poate altă dată.
- Da, ai dreptate.
S-a ridicat, a făcut doi pași, după care s-a întors la mine și mi-a spus:
- Mulțumesc. Mi-ai dăruit o seară minunată.