Odă omului gândire


E limpede, că omul, din fragedă ivire,
S-a ridicat în slavă prin propria-i gândire.
Și când văzut-a-și viața și hrana lui cea searbă,
A prins a pune focul în slujba lui să ardă.

Amarnicele vremuri au fost de-atunci în stare,
În țarina gândirii să-i dea mereu lăstare.
Iar vrăjmășia fricii, i-a dat spre rezolvare,
Enigmele terrestre și cele abisale.

Cu fiarele pădurii ce lângă el au fost,
Și-a împărțit izbânda și strâmtul adăpost.
Ori, a lovit cu piatra când s-a împotrivit
Acelora din codru, ce l-au dezamăgit.

Pe când privi săgeata înaltă, către cer,
Ajunse fără știre în Epoca de Fier.
De-aici, vâsli o luntre, trecuse o chindie,
Să-l prindă răsăritul și tihna în câmpie.

L-au prigonit și gerul și arșițele multe,
Și spaima furibundă a dogmelor oculte.
Iar brațele puterii i-au rostuit cetate,
Să stăvilească foamea și lipsa de dreptate.

Punând lumina lunii ca rima la un viers,
Celestelor pagode pierdute-n univers,
Din foșnete de frunze și murmur de izvoare,
Și-a zugrăvit spre suflet, de muze o cărare.

Și când avu răgazul, istoria și-a scris,
Pe pietre și papirus ori pe mărgean de vis.
Și-au apărut poeții în ritm de poezii;
Artiștii fără număr cu mii de fantezii;

Și oamenii cu cifre - izbânzile gândirii,
Să pună diadema pe fruntea omenirii,
Iar astăzi, - cel cu arcul, din locatar rupestru, -
A devenit virtute și mesager terrestru.

E limpede, că omul, din fragedă ivire,
S-a ridicat în slavă prin propria gândire.
Nici focul și nici roata, n-ar fi ajuns departe,
De n-ar fi fost gândirea și dragostea de carte.