Plăgile toamnei se scurg pe la ferestre,
Îngeri bolnavi de spaimă și ruină se scaldă în sângele meu.
Miroase a cafea și în mine vâslesc barbari cu oase de plumb,
Mi-e rece și plâng…
Cai furibunzi galopează spre cer
cu sufletul meu rupt în potcoavele de fier;
Se aud sunete grave în pieptul meu de lut,
Nu-i timp de iubire, de trăsnet, de vânt,
Toamna mă pictează în amintire, mă sfârșesc absurd…