Mănăstirea Anelor


Rătăcite printre mieii
Învățați de lupi de seamă,
Loruși să își fie beii,
Să nu ai aibă frați, și mamă –

Prețuite ca tablouri,
Aurite, argintate,
Îmbrăcate-n bibelouri,
Ele, cele-n golătate –

S-ar mai îmbrăca în iarbă,
S-ar mai încălța în scoarță,
Și-ar lăsa pe râuri barbă,
S-ar ascunde, fără față –

Tot le-mpingem înainte,
Să ne apere de toate,
Și de mila noastră, sfinte,
Stau în față, rușinate –

Stau în față și se roagă,
Fie ele cei din urmă,
Și întreaga Lume, dragă,
Fie-n Rai, Lumină-n turmă –

Și așa cum nu cuvântă,
Și așa cum se închină,
Nu e bine! Că nu cântă
Întunericul, să vină!

Nu e bine că nu-njugă,
Nu e bine că nu-nhamă
Oamenii la altă rugă,
La nedarea cea de seamă –

Nu e bine, că nu-i carne!
Dumnezeul ce nu este!
Nu e bine, că-n lucarne
Viața Lor, ne dă de veste

Că doar sufletul, săracul,
Omului îi e avere,
Restul, tot, e de la altul,
Care n-are înviere!


Și bătute iar cu pietre,
Alungate în amvoane,
Urgisite dintre vetre,
Răstignite după toane,

Rupte-n școli, să nu învețe
Mult prea înghețate fețe -
Merg în Iad, ca niște Ane,
Mucenicele Icoane!...