Frunze ce plutesc în vânt,
le privești, dar nu-ți dai seama
cum aurul frunzelor căzătoare
le cheamă, tăcut, la pământ,
rând pe rând, ca amintiri
ce se risipesc într-un râu invizibil al timpului.

Și noi trecem ca un gând,
ca un abur, ca o ceață,
fărâme de viață pierdute
sub pământul rece și tăcut,
ca umbre ce se topesc în noapte.

Marele nostru mister
nu e altceva decât trup și conștiință,
pășind pe-al vieții drum,
în căutarea unei lumini
care să străbată vălul destinului.

Ochii ridicați spre cer
caută speranță în credință,
până ce trupurile noastre
se prefac în scrum,
iar tăcerea devine ecou —
o șoaptă eternă printre rădăcini.