seara zăcea pe jos ca un șobolan putred cu ochii țintiți în ochii mei
tortura zilnică din care nu mai ieși
îți crapă lent pielea pe mâini pe umeri pe gât
țâșnesc fluide din prea multă dragoste - acidul sulfuric cel de toate nopțile -
în care te sufoci într-un pat imens și strigătul-pernă
se aude tot mai aproape tot mai strident

nu există îngeri cum nu există nici diavoli nici dumnezei

să credem în altceva să credem în oamenii-carcasă
sunt fericiți nu au crampe și nici psoriazis nu-i bântuie fantome nu se sinucid
ici-colo dâre de rugină memorii oxidate
gulere înalte scorțoase în care-și înfundă materia alb-cenușie
atârnați de vene de suflet moartea nu le spune povești

mănânc

stau cu ochii țintiți pe gura lor îmi netezesc mimica să nu imit prea multă degradare
vorbesc întretăiat
pauza asta între epiderme mă face să aud râsul cu nuanțe de sânge
oamenii-carcasă râd din stomac din vintre
râd întotdeauna cu moartea deschisă

mi-e lehamite

și nimeni nu îmi vede plăgile pe dinăuntru