îmi voi închide rănile într-o sticlă
printre firele îngrămădite de nisip
o voi arunca cât mai departe
și cât mai dincolo
cred că într-un alt spațiu
sau poate într-un alt timp
departe de meduzele acestea tinere
care mereu fură din tine
astăzi o lacrimă păcălită ușor
mâine o mângâiere întâmplătoare
iar apoi și mai mult

la trecerea prin durere
brațele încep să coboare
spre porțile de jos
ale pămăntului
porți care nu se închid
decât cu flori aspre sau cu tăceri
de parcă peste gene
s-ar coborâ în liniște o frunză
de rugin

îmi voi închide rănile într-o sticlă
și îi voi porunci să nu lase
să treaca nimic
până când buzele nu-mi vor fi
inundate de peștii vorbitori ai renașterii mele
până când cerul
nu va coborâ din tăcerea sa
în care stă de atâta vreme ascuns
ca într-o sticlă...