Colțul din dreapta pe care îl privesc în aceste momente parcă se dilată, dar într-un mod care îmi face frică. Nu știu dacă doar mi se pare sau este adevărat. Sigur e însă un lucru: colțul din dreapta are ceva neclar, ceva se întâmplă cu el. Poate o idee filosofică în străpunge și în transformă într-un Kant sau poate gândul îl rupe, îl sfărâmă și îl face nimic. orice variante s-ar putea materializa, un lucru mă înspăimântă: colțul din dreapta. Nu visez și nu sunt nici decrepit ori detracat... și totși îmi este frică. De cine? De ce? Mi-e foarte greu să spun, dar definirea acestei stări parcă are un contur bine determinat. O lacrimă ce se scurge din străfundul unei conjurări, a unei speranțe nedefinite.
Încerc să mă desprind de locul în care mă aflu, de clipa în care mă aflu. Și vreau să mă desprind cu orice preț de clipă, nu că aș fi un Faust sau ceva asemănător, dar sunt un personaj, ori ca toate celelalte, ori altfel. Un personaj care scriind acestea îmbătrânește, dar îmbătrânește într-un mod plăcut, căci astrogramele ce încifrează în ele atâtea mistere nu sunt date tuturor a le înțelege, dar mai ales a le ține în mână, a simți ceva ce pare că este infinit, așa mă simt eu, bătrânul Semyaza. Mă simt cu manuscrisele mele, la fel de vechi ca și mine, în sufletul meu același de zeci și zeci de ani. Citind și descifrând atâtea mistere mirobolante mă fac pe mine mai aproape de cer, dar nu în sensul în care sunteți tentați a crede. Cunoașterea pe care o fac eu mă apropie de cer nu spre sucombare, nici spre a fi atotcunoscător sau, și mai rău, Dumnezeu, ci pur și simplu mă ridică deasupra celorlalțo. Mă face să simt mai mult decât ei, mă face să fiu altfel pentru mine, dar și în ochii prostimii mirate de atâtea și atâtea lucruri care îi depășesc nu numai din punct de vedere intelectual, ci îi depășește în întreaga lor sferă de cunoaștere, de pricepere, limitate și impuse de ei înșiși. Nu sunt decât niște ocnași supuși sorții, mentalitățile lor nu depășesc mentalitatea mea de acum zeci de ani. Te iubesc cer, vă iubesc stele! Voi sunteți ca și mine. Eu sunt cu voi și voi cu mine! Vă iubesc stele, te iubesc cer!
Îmi este tot mai frică de colțul din dreapta, timpul îmi străbate sprâncenele, îmi suflă genele, îmi rupe tăierea precum un crin alb s-a îmbălsămat cu sânge, cu sânge permanent roșu. Tot coțul din dreapta era roșu. Îmi era frică de mine însumi și de ceea ce era acolo. Ating sângele permanent roșu. Mă doare mâna atât de tare încât degetele slabe sunt parcă tăiate și transportate în neștiut. Mă doare tot corpul acum, toate oasele, toată pielea, tot părul. Mă dor parcă și ochii. Totul doare, mă doare și ne doare. Cu singurul ochi care mi-a mai rămas văd doar atât - sângele care se scaldă în sângele permanent. Mă sperii și mai tare. Totul se învârte cu mine. Cocoșați, babe, urâți se nșpustesc în privirile mele. Stricături, putreziciuni și râiele îmi străpung ochiul. Vederea plânge, plânge amar, iar picăturile cad încet, de se răstoarnă îsuși plânsul, în sângele roșu care la o atingere devine alb, pur, un râu în care se scaldăacum alte râuri mai mici.
Îmi aduc aminte de colțul din dreapta. Și nu îl văd. Teama este din ce în ce mai mare. Nu mai sunt eu, nu mai știu, nimic și parcă nu mai simt nimic. Râul cristalin ce îmi străbate privirea îmi străbate și sufletul, căci trup am văzut că nu mai am... și asta îmi dă o senzație de necunoscut, căci chiar necunoscut eram, dar într-un necunoscut în care eram eu la mine acasă. Nu era cer, căci era pământ și cer la aceeași privire. Deci nu este posibil să fiu mort. Susurul, melodicitatea aparte a liniștitoarei ape nu mă desparte de ideea de necunoscut, dar mă face să mă simt mai bine, mai calm.
Pentru câteva clipe, am crezut că am murit. Îmi aminteam vag de un colț din dreapta, dar doar atât. Nu știu dacă era o senzație sau o certitudine. Poate nici nu voiam să știu. Cerul atât de albastru, fără pic de nor, m-a făcut pentru câteva clipe să cred că visez. Mă scol, căci între timp mă așezasem pe pământ - un pământ de o culoare pe care nu am mai întâlnit-o până acum - și sorb din apa limpede. Miroase frumos. Știam însă că apa nu miroase. Presimțirea că visez se adâncea treptat în sufletul meu și în ochii mei. Sorb în continuare cu poftă din apa atât de curată. Unele lucruri prind contur mai mult ca înainte. Nu mai disting doar cerul, pământul și apa, ci și noi forme pe care nu le pt descrie, nu știu ce simt, dacă le-am văzut sau dacă nu le-am văzut vreodatș până acum. Crengile lor, căci cred că sunt totuși crengi - acest cuvânt nici nu știu de unde l-am rostit - sunt frumoase, mlădioase. Verzi, mici, crestate. Le voi numi frunze. Nu știu dacă este bine. Pe primele le voi numi fructe, iar pe cele din urmă flori. Nici asta nu știu dacă este bine.
Mi se face sete din nou. Sorb o nouă picătură. Simt cum se scurge, picătura se duce în jos. Sorb tot mai mult apa mirositoare. Nu știu încă dacă este senzație sau realitate. Simt ceva în plus. Mă uit și văd. Ce văd? Ceva palpitant. Este trupul meu, de asta pot să fiu sigur. Pășesc încet, pășesc - asta e esențial. Mă văd pe mine după câteva clipe. Sunt eu aici și în apă. Este reflectarea mea. Apa este atât de cristalină! Pot din nou să fug, să zbor, să râd. Încep să merg. Văd cercurile! Hârtii cu cercuri. Manuscrisele satu frumos pe pământul de o culoare necunoscută. Le deschid și văd că sunt ale mele. Râd. Apoi tac. Descopăr. Cee ce sunt. Am început din nou să râd.
Pașii profetului îmi ascund poemele luminii în marea trecere în care lauda somnului străbate nebănuitele trepte.