printre picături mă aleg și eu cu ceva,
nu spun că ar fi mult, nici puțin,
dar rudele de sânge sunt handicapate. de la ele am moștenit
instinctul, sigur, al revoltei,
deși m-am răzvrătit împotriva lui
din punct de vedere rațional.
ceea ce scriu acum este dedicat rudelor mele de sânge.
în special mama m-a împins de la spate să nu accept decât
scrisul dus până la capăt; adică ori să scriu, ori să nu scriu.
când ajungeam la mal, se surpa malul.
mama zicea un fuck-you cu spume la gură și mă smulgea
dintre trestiile bătute de vânt.
când ajungeam la celălalt mal, se surpa malul,
mama zicea un fuck-you cu sângele țâșnindu-i
din nas și din gură
și mă târa între trestiile bătute de vânt.
probabil, voia să mai sug lapte din ăla gros, de-al ei,
de la sânul stâng. știa că nu sunt bună de nimic
decât să-i sug ei laptele.
asta înseamnă să fii handicapat; să nu fii bun de nimic, să fii
un parazit, o putoare, o lepră.
de fapt, dacă mă gândesc mai bine,
punându-l și pe tatăl meu în joc,
orgolios și leneș, arunc la naiba hărnicia suprarealismului,
a onirismului și a altor isme, ce au, ca unic simptom, faptul
că au urmat dadaismul și au încercat, sărmanele ismene,
cu parfum decadent de hipo-spermă să recupereze
ceea ce el, dintâiul, Divinul,
a negat cu bună știintă.
a negat și apoi a murit.

la fel și poezia, este un fel de politică formală a puterii
de a o rupe cu poezia.
poate vine un matematician.
poate orizontul îndepărtat și solitar.
poate o pasăre stabilă, pe cerul rece ca gheața,
cu aripile întinse.