La ora șase,
soarele stă răstignit
de frunzele copacilor
ce-au întinerit cândva...
La ora șapte,
ziua moare-atât de vag
sub ochii noștri...
La ora opt,
norii tresaltă din somnul lor vesel,
ancorând icoane care plâng...
La ora nouă,
se-aud clopote pășind ancestral
către mine, către tine.
Unul tace, altul cântă;
unul plânge, altul râde.
Ce muzică!...
La ora zece,
mâinile îmi sunt îngălbenite ca ceara,
vântul îmi flutură părul violent,
ochii își varsă patima pe solul moale
și mă-ntreb: oare ce ființă îmi va creea toamna
din lutul acesta... la ora unsprezece, doisprezece -
o moarte ce nu moare,
o viață ce-a murit acum
sau o lacrimă ce nu s-a stins!?
Desigur... e toamnă!