orașul acesta nu răspundea la niciun nume
rând pe rând
l-am strigat cu glas de copil
i-am îngenuncheat cu rugă de înger
l-am și blestemat cu foc smuls din ochiul de jos
al pământului
orașul nu răspundea
un Goliat învins de boala somnului
în fața căruia armele sunt la fel de neputincioase


într-o seară m-am cățărat pe umerii lui înalți
un alpinist pe crestele virgine ale muntelui ascuns
de privirile curioșilor
soarele treceea o singură dată pe acolo
la multe mii de ani depărtare lumină
puteam să mângâi cu palmele toate fecioarele
de la ferestrele aprinse de iubire
și să nu afle nimeni cum de li se adună depărtările de pe buze în sărut
primăverile îmi jucau în degete
fântâni abia desprinse din agonia materiei
sunete ale unui pian acordat la primele zboruri ale păsărilor
frământate în aluatul cerului
dar orașului nu părea să îi pese de înălțimile mele

după atâtea seri petrecute în sinea mea vlăguită
m-am hotărât să tac
să tac să tac să tac...
așa am rămas
până când de departe îl auzeam venind…
un ocean începuse să își piardă apele pe străzile sale
vărsându-și cimitirele în învieri neanunțate de nicio apocalipsă
orașul prinse să vorbească
cu mii de voci…

este clipa în care afli că el este doar al tău
locuind de multă vreme în tine
un uriaș care nu răspunde la niciun nume
dar care știe toate numele
din tine
și de mai departe