Orașul nu mai este demult al meu.

Cu ani în urmă, împrumutasem prietenilor câteva case.
Mi-a fost milă de ei – erau tineri, venise iarna, le era frig.
Îmi amintesc clar cum le îndesasem clanțele ușilor în buzunar,
cum aproape am luat-o la fugă de jenă că s-ar putea întoarce să-mi mulțumească.
Pe urmă am dus-o cam prost. Am pierdut bulevardul și parcul la amanet. Alte două străduțe
le-am dat de pomană,
unuia mai flămând i-am dat chiar biserica și cimitirul,
cu tot cu săracii și morții lor.
Mahalalele le-am vândut la târg pe un preț de nimic. M-aș fi tocmit, dacă nu aș fi fost strâmtorată.
De ziua mea am mai vândut niște case din centrul vechi. După o noapte de chef,
spre dimineață eu eram lefteră,
dar câțiva cheflii se târâiau spre odăile lor mulțumiți.
Între timp, pe locurile goale alții se apucaseră să construiască.
Parcă nimic nu mai semăna cu orașul meu.

M-am hotărât să plec atunci când cineva a aruncat vorba
că orașul ar fi al lor,
al celor cu sticla și cu betoanele.
Îmi înghesuiam obosită avutul în două valize îmbătrânite de așteptare:
câteva amintiri, câțiva oameni, jumătate și mai bine de copilărie.
Altcineva mi-a spus că aș putea să rămân,
n-ar fi niciun deranj,
doar o dată pe lună chiria modică.

Uneori mi se pare că am rămas.

Scot capul pe geam
și respir
frumusețea orașului.

Trucul îmi iese rar, și numai când închid ochii. Mi-aș dori
să-l rescriu. Când mă iartă, îl regăsesc în cuvinte. Îl pot numi iarăși Orașul meu.
Îmi împinge ușor umerii spre mahalale și suntem prieteni.
Apoi vine noaptea. Răsar dintr-o dată prea multe lumini.
La fereastră ajung râsetele unor oameni care nu sunt prietenii mei. Claxoane. Muzică asurzitoare din barul vecin.
Cu ani în urmă, eram vecină cu o Alimentară. O salutam când îi treceam prin față
și cam atât.
Mă întreb ce s-a întâmplat cu cel căruia i-am dat biserica.
În jur – un mănunchi de biserici, care nu aparțin nimănui.
În mine – clopotul uneia singure.

Clopotul.