Port în mine dezordinea inventată
de ei dintr-o eroare de imagine
pentru o vârstă fără anotimp
în care vinovăția
s-a transformat
în ființă.

impostoare
lacrima
pătrunde adânc în adolescența
uitată sub streașina casei
unde cariile rod
puțin câte puțin
în fiecare zi
nimic straniu
într-un ungher pe un fond
de senzații
stau eu
pândind o zi
care se tot repetă
mă întorc să-mi acopăr trupul cu o rază
dintr-o zbatere cu nerv iese o mână
neîndemânatecă
îmi pipăie profilul ascuns
în oglindă
trag jaluzelele și aștept buza
soarelui să prindă un nor
și poate ceva mai târziu
îmi voi prelungi clipa
rămasă complice sub tavan

învăț să mă ascund în cuvinte
oricum mi-am mințit trupul
scrijelindu-l până la sânge
și nimic
niciun țipăt
nicio plescăitură de stropi
totul încetează
odată cu imaginea din mine
dar exist
privesc obsedat...
clipele se-nghesuie sub încordarea
neagră a nopții căutând adăpost
parcă aud;
puștiule, mai vezi o poveste
și dormi cu amintirea lăsată în tine...

singura amintire
era numele păstrat
întru oglindirea sufletului rănit
el nu știa să plângă
nu știa să ceară până în seara
când s-a sinucis
de plictiseală
o erecție sugerată simțitor
îmi vlăguia trupul
plimbat de o dorință
în rest
nimeni și nimic

...doar o clipă se mai
hârjolește în mine
cel rămas culcat pe întrebare;
oi fi sau nu o eroare?