Pășesc alene pe drumul prăfuit
De nisipul uscat
De prea multă vară,
Cu picioare tăiate de iarbă
Răzbunătoare pe capricii.
Pământul tare, ars
Cu vene de râuri repezi
M-a sădit pe mine
Din coame de grâu
Și picături de ploaie
Ce mi-alintă mâinile
Și eu continuu să le mângâi,
Să mă joc de-a apa
Chiar când e prea rece
Și eu prea fierbinte
Chemată de moarte.
Papucii ascuțiți alergă spre mine
Îmi vor chipul nebun de copil
Mă ceamă spre sobă și lemne.
Și lemne ce cântă
Și lemne ce dor
Vopsite înțepător
Cu așchii fine
Și-negrite de lampă cu dor.
Îmi cer scutecul de noapte...
O mână bătrână de om,
O vorbă purtată de vânt
Prin furtuni de fulgere...
Și adorm.
Adorm și dorm
Te chem și nu auzi
Nimic, pe nimeni și nimic
Nimic din noi.
Durerea-mi te alungă...
Nu sfâșie pământul în mine
Nu cad în vânt,
Ci în vârtej
Cu gunoaie din lună
Și pungi cu vorbe moarte
Deschise la gură...
Să tac?
Vă tac tăcerea voastră
Mă-nchin la stârpituri
Mă dor salcii rebele
De crengi zburlite
Și nu mai sunt.
De-ntind, de chem, de strig
De coarde-ncâlcite arunc
Vă dor și de dor cu durere
Mă-înec în fumuri amețite
Și mă-ntind să vă văd.
Mă chemați, nu vă sunt.
Păstrați-mi chipul visător
Și legănați-l pe genunchi alene
Îmbălsămați-l cu gânduri din voi,
Nu vă treziți
Nu și voi!
Eu...nu....voi
Toți ce mâncați plete de copil
Fără să le știți
Rădăcinile...