De ce îți este poezia așa de tristă,
De ce printre atâtea flori ea pare un rug de spini?
De ce nu auzi cum crește-n aspra coajă miezul crud de nucă,
DE ce? - m-au întrebat prietenii...
Arătați-mi un singur om fericit, le-am zis,
Un singur om care să poată spune: mi-am trăit clipa!
Și-l voi nemuri în versurile mele!
Voi nu simțiți că purtăm cu toții aceași haină cârpită cu regrete?
Voi nu auziți vaierul stins al stelelor în colivia strîmtă a sufletului?
De ce mă condamnați pe nedrept? - i-am întrebat.
Ei au privit unul la altul, ca într-o oglindă,
Au oftat și au mai desfundat o sticlă de amăgire, roșul păcatului,
Printre noi, moartea șireată, scorpion fariseu, își adulmeca prada,
În ochii noștri tineri apocatastaza devenea festin de penitență.