îngrămădesc zăpadă în inimă, o bat înverșunată, fără să simt durere. tasez sentimente, ustură pumnii

sunt doar femeia-fragment insignifiant din mozaic, absența mea nu perturbă echilibrul dinamic al minții, perfecțiunea crudă a silogismelor. nici ecuația vie, în care fidelitatea tinde spre zero barat

mă încolăcesc, în spatele digului același golf pustiu. nu mai pot să aud urletul, vocea marină e o lamă necesară, îmi secționează atriile, perfect pe dragoste

decembrie are în el un d imposibil, ca un dumnezeu vidat de fluidele omenești, atunci când nimic nu se întâmplă fără a fi cu absurditate distrus

recunosc, viciul meu, unic și nevindecabil, este moartea. în ea alunec, pe orice materie aș merge. din ea nu pot ieși, oricum ar fi orizontul

rămâi tu viu în zăpada asta letală