Un ochi închis în sine ne privește
cum noi ne stingem focul în priviri
însă din lutul nepăsării, crește
un drum fără intrări, fără ieșiri.

Neprihănite, clipele puține
și-atârnă amintirea în cârlig
dar nici acela nu poate susține,
recente amintiri dacă le sting.

Atunci, o nouă umbră vrea să-ascundă
ce-odată-am fost, ce sunt sau ce voi fi,
răsfrântă-ntr-o imagine rotundă,
în colțuri fremătând secunde vii.

Priveam cuvintele cum înșirau
sub mână, înțeles ce se roagă,
chemându-mă, îngenuncheat când stau.
Numai calea spre tine mă neagă.