zăpada e mai grea decât stratul de neputință
când urcăm lent prin doliu

țin strâns de mână fetița oarbă
nu știe pe unde calc nu vede orașul-ruină
presimte căderea în gol sfârșitul
o legăn straniu printre oameni inerți

e îndeajuns o mișcare și avalanșa ne smulge
trupurile învinețite de spaimă
fetița se zbate
o cuprind toată într-o căldură simplă și roșie
din pântecul amiezii

privește în mine cu ochi opaci îi simt durerea
crusta densă care-i acoperă gura
îi rămân doar câteva forme de gheață în pumni
și brațele pe care o port încă o vreme
căutându-i tatăl




*constanța, 16 dec