Þi-am zis de vis, cum s-a lăsat pe formă,
Cum eu și Dumnezeu ne-am întâlnit în normă?
Măsura integrală, de ziceri și abis,
cuprinde iarăși ape și-un câmp închis-deschis...

Totuși, ai zis tu. Încearcă să mă lămurești, cum se face că atunci... Aici te-ai oprit poate aducându-ți aminte cum a fost. Sau poate... Nu. Te mai intreb o singură dată și promit că voi lăsa totul așa. Cum se face că atunci, când te-am întrebat: îți aduci aminte... și acum crezi că mai știu cum te întrebasem? Chiar ai lăsat povestea să se nască în punctu-n care arde iar norocul. O cremene lovită face jocul. Nu știu de unde cântă iar ecoul. Pe scară-n rostogol e sfera-oul... Din ce neliniști e albastrul zării? Pe unde se-ntrevede țărmul mării?

Te joci cu gândul pur, precum un nor,/ și între te oprești în dublu rol/ în amintirea nouă spargi un gol/ și risipești tăcerilor un dor... Vezi că revin și beau o clipă blândă/ și liniștesc o zonă cerebrală/ cu scufundări în jocul de kaballă/ prin împărțiri din trecerea-n spirală/ cu pas de joc, ce încă stă la pândă.../ de-ar fi să crezi, chiar ți-aș lăsa o urmă.../ de-ar fi să știi, azi ți-aș schița un cânt/ dar cum nimicul urcă pe spirală/ făcusem casă între vis și reazem/ și mă credeam trecut de dor mărunt.../ din lunga noapte se zărea doar dunga.../ și dintre nopți se adunau trei munți... și chiar te cred că nu e începutul/ decât acolo unde cântă mutul/ însă îți spun că încă-i lungă calea/ acolo unde vârful este valea...


Amintirea fericirii trecute este durerea zilei de azi. Încep toate să cânte, așa cum reușesc să le țin pe un portativ, și notele ies de pe corzile claviaturii și din trupul care rezonează și își fac de cap singure, într-o necontrolată muzică, pe care doar modulele octavelor le mai pot ține-n bila aceea care controlează presiunea curgerii fluidului care-mi alimentează corzile și muzica vieții și toate se fac de pe acum dincolo de cuvinte și de întâmplări și, singure, se lovesc de momentele trecerii și lasă urme, semne și tot ce vrei și ce nu vrei... și-n plin concert îmi aduc aminte că ea nu poate distinge două melodii și-mi vine să dau foc claviaturii pe care o trezisem din somn... și apăs, apăs, apăs... cu toate armoniile și dizarmoniile și las totul să-și facă de cap, de suflet si de aproximare...

Se desfrunzește Tympul și înfrunzește iarna...