O să mor, mi-am zis, prea bine știu
și n-am să pot lăsa nimic în urmă
nici însemnele din focul viu
nimic, că doare și mă curmă
dar mi-a rămas o încordare,
câteva secunde dintr-un ceas ceresc
ascuns în semn de întrebare
voi sta în vorba celor care cresc
și când o să vină, poate, anii
risipiți între curbura din toiag
sădi-mă-voi altoi între castanii
care mi-au fost răcoare,dor și drag

Sfârșind cu toate-n lumea asta,
înfășurat într-o enigmă ca în vis,
mă voi risipi pe drum iar soarta
va citi din testamentul meu nescris