Adesea eu mă gândesc la tine,
Tu nu m-ai dorit vreodată,
Să-ți cer acum din nou iubire,
Când inima mi-e deja pătată,
Ar fi absurd din parte-mi,
Iar răspunsul vrut nicicând nu-l voi avea
Căci viețile ne-au fost de-a pururi despărțite
Și niciodată n-am să-ți spun "iubita mea"!

Ar fi fost timpul să mă împac cu gândul că Dragostea-mi în părți mărunte s-a împrăștiat,
Iar sentimentele mi-au fost futile,
Pentru că viața nu s-a îndurat
Să-mi dea iubirea la care atâta am sperat.

Atunci eu am crezut că doar un sentiment putea-va înlocui orice,
Naivitatea m-a costat enorm, gândirea mi s-a tulburat,
Dar viața avea să-mi demonstreze că nu poți ca doar din himere
Să-ți construiești un drum, deși iubirea mi s-a arătat,
Însă ea, singură, nu-i-ndeajuns oricât de mult ai cere!

Eu aș fi dorit să-ți mulțumesc și altfel decât în acel mod
În care-am ales atunci să-ți spun cât am ținut la tine,
Am fost orbit de pasiune, refuzul m-a durut,
Se pare c-am greșit scriind acele rânduri,
Deși le-am scris cu lacrimi, tu nu le-ai văzut,
Tu ai văzut doar ura ce-mi duhnea în gânduri!

Dar ura nu te viza pe tine, ci pe alții,
Fusese atunci protestul unui băiat trist
Și nicidecum revanșa pentru dragostea neîmpărtășită,
Nu știu ce-ai înțeles din gândurile unui egoist,
Dar eu, să știi, nu te-am urât vreodată!

Aș fi dorit să mor atunci, în noaptea aceea albă,
Când noi orașul adormit, frenetici, iar l-am colindat,
Și când la masă am jucat șah, iar matul tu, de fapt, l-ai dat,
Când ți-am citit nuvela ce pentru tine fuse scrisă,
Iar tu, cu o ingenuitate de artistă,
Ai lecturat-o detașat, asemeni un critic literar,
În aburii de fum ai cafenelei, serios pe text tu te-ai uitat
Și m-ai încurajat didactic, ca pe un silitor școlar,
Să îmi continuu exercițiul epic deoarece se pare că sunt talentat,
Dar se pare că, pân' la urmă, m-ai uitat!

Iar eu, aproape ca oricare alt băiat,
Am preferat să tac la auzul calificativului acordat,
Gândindu-mă la cu totul altceva decât la manuscrisul comentat,
Apoi, în discotecă, discuția noi ne-am continuat,
Dar comunicarea era frântă, intențiile mi se citeau,
Răspunsul ți-l știam deja, privirile-ți vorbeau!

Restul avea să fie doar o formalitate,
O agonie a iubirii ce n-a existat nicicând,
O trecere a vremii lipsită de-orice gând,
O așteptare a zorilor într-o tăcere de mormânt.

Dar nu poți să mă acuzi că, totuși, te-am iubit
Și astfel m-ai făcut să înțeleg ce caut pe pământ,
Cu acel preț greșelile, tardiv, mi le-am descoperit
Și pot să spun acum că, deși nu sunt fericit,
Eu am aflat ceea ce dintotdeauna mi-am dorit!

Regret că nu te-am mai întâlnit
Și sper ca într-o zi să-ți mulțumesc pentru refuz,
Fiindcă atunci eu nu eram pregătit
Pentru o iubire pe care mi-o dorisem în stil francez,
Dar pe care n-aș fi fost capabil ca să mi-o păstrez!