Mi-am văzut oasele
dezmățându-se pe strada goală,
sărind in sus și-n jos
pe pavajul mânjit
de lacrimi.

Tu, care mă citești acum,
deja mă critici în mintea ta,
dar nu contează...
Eu continui, să-ți vorbesc
despre oasele mele...
care-și continuă
dansul nebun.

Le strig, rupându-mi
coarda vocală
-de atâta singurătate
și paralizie verbală-,
încep să alerg,
să mă calc...în picioare.


Într-un sfârșit...
mă trezesc cu ele,
-la fel de nebune-
răvașite in neliniștea
trupului meu,
forțând geometria,
căutându-și matca din care au plecat.

Acum sunt din nou eu...
Eu și oasele mele,
dezmățându-ne împreună,
pe strada goală.