între tăcerea neputinței
și cea a secetei
copiii numără aceleași
căsuțe ale șotronului
desenat cu un colț de cărămidă
la capătul de sus al zilei
fiecare mamă își striga copilul
pe numele lui adevărat

a mea m-ar fi recunoscut
cu ochii închiși
după mirosul de mentă
prin care umblam desculță
sau mâinile pline de
săpunariță
pe care i-o aduceam
musai s-o pună-n vasul de lut
ca să-și aducă aminte

a rămas acasă
din ziua în care am venit eu
până mai ieri
când am plecat
și mama s-a întors la muncă
de parcă nu trecuseră peste ea
o fată și optsprezece ani

te iubesc atât de nu știe
nici Dumnezeu