Mă strigă pe rând amintirile
Le aud bătându-mi în piept
Ca pe un dor amar și dulce
Pe care iubirea nu-l știe cuprinde
Și aripi ale amintirilor
Mă ridică
Până când văd mâinile
Domnului aruncând
Peste nori cu două zaruri imense
Ce se rostogolesc
Și plâng în ploi și suferințe
Suntem prea mulți
Și prea pătați de rugina toamnei
Am rămas uitați
În acest capăt de lume.