Puteam să fim ca două frunze
De-același pom născute,
Ce pleacă în apus de toamnă
Pământul să sărute...

Puteam să fim ca două strune
Unite de-o vioară,
Ce prind din glasul lor să sune
Și dorul ca să doară...

Puteam să fim ca două valuri
Zburdând pe-aceeași mare,
Purtând spre nevăzute maluri
Dragostea ce doare...

Puteam să fim ca două lacrimi
Născute de-o durere,
Purtând în ele aceleași patimi
Și-aceeași mângâiere...

Dar, iată, nu e cum dorim,
Prin tragică ursire,
Și noi nu mai putem să fim
Decât o despărțire!

Și cum ar mai cânta vioara
Cu strune răsfirate,
Cum ar mai plânge ea cu glasul
Iubirii destrămate?

Și unde s-ar mai duce valul
Atunci când țărmul ar pleca,
Cum să mai poarte idealul
Și lacrima din apa sa?