Spiralat mă zbăteam în sfera neliniștii,
dar nu găseam ieșirea din ea.
Atingeam uneori viteza iubirii. În jurul meu,
secundele se așezau în straturi
spre-a-mi proteja ființa.


M-am zbătut eu, m-am zbătut,
dar a venit liniștea, cu aripile ascuțite
a făcut o fereastră în sferă.


Doar dimineața m-a scos din apele reci ale visului.


Am căzut altădată în cubul geometrului
și-au năvălit fiicele sale,
cubizându-mi trupul și sufletul,
geometrizându-mi gândul ca pe o linie frântă închisă.


Am protestat atunci:
"Bine, geo-maître, știu c-al meu gând e o linie,
dar o linie frântă deschisă,
iar nu una închisă.
Mergi dintr-un capăt și nu ajungi la niciun punct."


Ei, de-atunci am renunțat la această rătăcire semantică.
Adăstând la poalele Muntelui Singuratic,
mi-am zis: "Îl voi urca
în pofida tuturor amarurilor lumii.
Și n-am să cad."