moartea mea are rochiță de plastic și ochi de lemn
o învăț să vorbească în fiecare zi repetă același cuvînt
mama mama mama mama mama ma ma
musafirii se minunează ce mare s-a făcut
și ce frumos vorbește

*

acolo între căruțul de lut al tatălui paralitic și pasărea care ciugulea din pieptul bunicii
am învățat să uit
acolo între pereții orașului devenit cameră de panică și canalele în care șobolanii s-au hrănit cu pleura noastră am învățat să uit

și doamne chiar nu mi-a fost ușor

mama mea tînără și docilă avea plămînii vraiște
cîh-cîh cîh-cîh tușea dimineața scuipa o lumină gălbuie
mă trezeam o dată cu ea bucata de carne primește impulsuri
de la bucata de carne din care s-a desprins cîh-cîh pînă
unul din noi putrezește

dar asta am făcut-o mai mult din plăcere și din datorie
mamele au nevoie să știe că nu sunt singure că va rămîne casa pe mîini bune
că niciun fiu nu e rău doar că nu le știe pe toate

această mamă a mea nu mai are mult
știi adevărul cînd se adună în jurul ei
musculițele de oțet bărbații și cîte o pereche de ochelari
pentru fiecare lucru mai mic

*

în măruntaiele mele s-a aciuat frica
s-a tolănit ca un bărbat de nimic ce stă toată ziua în pat

nu vrea să mai plece
nu vrea să mai plece

*

nu am nicio boală necruțătoare
din cînd în cînd mă trezesc și stau așa făcut covrig
lipsa de vlagă îmi furnică tălpile visez nori de opiu
scot limba și spun nu mă doare nimic e totuși ceva
ce-mi lipsește

*

de sărbători mama se mișcă mai greu
țeasta ei e un brad sub care ne adunăm și cîntăm
scoate paharele de cristal prosoapele aspre și bune
uneori îmi vine s-o iau în brațe ori s-o curăț de crengi să-mi fac sabie
să mă joc cu vecinii tot timpul țineam bradul pînă în martie
sabia mea din lemn de brad încrucișată cu săbii din lemn de copil

sabia mea din carne de mamă puțin noduroasă

*

noaptea patul meu nu are capăt iubita mea e o știucă
sare din apă străpunge aerul în spirale undeva există o lună plină
care o fecundează

*

atît de greu

atît de greu se tîrăște viața în pielea mea lasă urme cleioase care mă fac să vomit
frica mea tolănită în mațe
frica mea hidoasă ca un himen cribiform
începe din vîrful degetelor și se termină în atrii
singurul lucru la care mă pricep e să uit
uit așa de bine încît nici măcar moartea nu știe
cine mai sunt

mama mama mama ma ma
ce mare-a crescut ce frumos vorbește spun musafirii

*

merg prin ploaie și ploaia merge cu mine
simt în carne o viermuială călduță
această ploaie pufoasă ca blana de urs
această ploaie adîncă un fel de gropar asudat
această ploaie mulțumitoare

aici mă opresc

între căruțul de lut al fiului paralitic și pieptul alb al iubitei
între pereții spaimei de zi cu zi și pierderile în care se scurge voința
aici mă opresc

și doamne chiar nu mi-e ușor