Acum zenitul ultim mi-l privesc,
Hesperus și Luna pe cer se conturează,
Iar gândurile-ntr-un tot mi se așează,
Eu nu doresc decât să uit c-o mai iubesc.

Obsesie de-o viață ce-și refuză exorcizarea,
Compulsie a simțirii ce mi-a indus turbarea
Minții și a percepției, deopotrivă,
Această pasiune de-a dreptul maladivă
Ce sper ca-n mormânt să nu mă mai urmeze
Fiindcă refugiu sper să aflu-n eterna amnezie
Și nicidecum să fie decât o prelungire
A vieții care-mi pare stearpă fără de iubire!

Perfectă psihanaliză, cu remisiune nulă,
Pharmakon, însă cu un venin puțin supradozat,
Moartea este un remediu de necontestat
Pentru cel pe care viața doar l-a dezgustat!

Să cred ca ea sentimentele mi le va împărtăși
A fost naiv din parte-mi, o puerilă nalucire,
Dragostea dezinteresată este doar un mit, ei și?
Iar ca să acced la a ei iubire
Eu trebuia să-mi rectific totul, de la cap,
Să-mi șterg trecutul și-o emisferă cerebrală,
Să-mi vindec rănile, să-mi unduiesc coloana vertebrală
Pentru ca-ntr-un final, probabil, să apelez la același simplu hap!

Acum, din nou, totul mi-e atât de clar,
Acum, când am vazut ca acest altar
Ce construitu-l-am din lacrimi grele, de sânge închegat,
Ca s-o înalț pe ea pe piedestalul înstelat,
Îmi era mie destinat în fapt!

Dar ca să ucizi speranța, oricât ar fi de infantilă,
Este o sarcină destul de dificilă
Căci ea continuă să persiste în mintea omenească
Cu mult dupa ce iubirea și credința trecut-au granița firească,

Dar dacă crezi în tine, ca-n unicul tău zeu,
Nimic din ce-a fost sădit în tine de acel Prometeu
N-ar mai avea forță să te oprească să-ți faci singur soarta
Sfidând prin gestul însuși un Dumnezeu ce-i sinonim cu gloata
Și astfel arătând că singurul care nu iartă
Ești chiar tu însuți și nu o putere supranaturală,
Pe cât de abuzivă, la fel de ficțională!

Căci viața merită trăită sau curmată-n neant,
Însă nicidecum nu trebuie ocrotită ca pe un dar divin
Deoarece sa gândești astfel înseamnă să devii creștin!

Natura e frumoasă, dar e nudă fără ea,
Gândirea mi-e mai ștearsă, senzațiile se duc,
Iar corpul greu îmi este, ca de pământ, apoi fluid devine, celulele-mi erup,
Apoi o plasă ca de foc pare că-mi încinge atomii ce se dizolvă-n bloc,
Iar acum simt aerul vibrând într-a mea carcasă,
Senzație plăcută, mă simt oriunde ca acasă,
Cu mențiunea importantă că puterile mă lasă!

Sa fie asta moartea, o, cât de mult aș vrea
Măcar de data asta să nu fie doar în mintea mea!
Mă simt purtat de-o mână glacială prin ale Iadului cercuri
Și acum, când vântul cosmic îmi spulberă protonii,
Nu mai aspir la ale vieții efemere simfonii
Căci eu nu mai gândesc, iar anii
pe care i-am trăit pe lume nici ei nu mai există
Și nu dintr-o rațiune nihilistă,
Ci pentru că suportul minții acum tu poți să-l pui într-o batistă
Și asta dintr-o perspectivă realistă!

.......................................................

Groparul va spune c-am murit, eu n-am să știu,
El mă va găsi zăcând pe-o lespede de piatră,
Mă va atinge și va înțelege că nu mai sunt un om viu,
Ci doar un stârv cu inima de gheață.
"Păcat de el, atât de tânăr, dar nu mai puțin nebun,
De trei ani tot vine l-al iubitei sale sepulcral cămin
Să-și cânte dragostea și s-o roage să-l urmeze,
Însa era normal ca el să eșueze
Căci îndrăgita-i putredă, cum fi-va și el curând,
Măcar așa s-a liniștit căci viața-i devenise un mormânt!"