du această mână la altarul ferestrelor înghețate
scrie cu ea dimineața păcatul și chipul pierzaniei
du prin necropola deschisă surâsul care te născu
pune icoana mea despletită de vreme
pe pieptul fiului rămas străin

floare presată lângă inima mea de nesomn
tu – adevărul fără cuvinte
ascultă ruga decât însăși viața mai aspră

și treci din când în când pe la crucea de cumpănă
poate lași abur în amintirea unui vis
și lemnul stând să cadă îl legi cu părul smuls

e novoie ca întotdeauna cineva să creadă fără întrerupere
măcar o clipă lungă
până când în obrazul adânc
încep să se adune lacrimile