luni ziua și-a închis pleoapele prea devreme, obosită de mișcările nearticulate ale norilor
a clipit odată și întunericul a invadat ora 7, la fel de tandru ca mâinile mele învelind copilul nostru
deși eu încă mai simțeam vara ca pe o pereche de pantaloni folosită prea des pentru că îmi stăteau bine
sau ca pe un rimel uscat întins cu regularitate pe gene, cu toate că risc să le zdrențuiesc

iar marți ziua și-a tras obloanele din nou prea devreme, aruncând pe mine pijamalele în care dorm singură
m-a obligat să trântesc la spălat cămașa de noapte scurtă sub care te strecurai tu și mâinile tale

mi-e doar teamă că undeva stă pitită iarna, cu nopțile ei lungi și reci
sau că fularul pe care mi l-ai cumpărat anul trecut s-a descusut

poate că singurul secret ar fi să învăț să clipesc
înaintea zilei