Când, oare cum, când și de ce, arhanghelii îmi închiseseră potecile,
îmi sustrăseseră lumina, dar noaptea mai întâi și tecile,
vai, da, tecile, doar atât mi-a mai rămas din semeție
- toate săbiile-mi, toate jungherele, s-au dus - Tu știi, Þie

Þi-au fost aduse-n dar. Eu, răsar nevolnic, fără vrere,
fără ochi, fără avere, materie/spirit – orbirea-mi e miere –
ce îndulcește calea potecii dibuite-n călcâiul piciorului stâng
atunci, doar atunci, când arhanghelii văd în mine-un nătâng...

...Altfel, lupta e nevăzută, altfel, n-ai zice cuvântului spadă;
nici pe departe, arhanghelii orbi, n-ai crede că nu vor să ne vadă...
doar să ne-audă cum privirea din veac ne-o pierdem treptat,
dizolvând ce-am avut, strâmbând ce-am avut de-ndreptat.

...Mă-ntreb – doar întrebări arhanghelilor orbi, - am implorat,
a ști, a vrea, a vedea veșnicia, e totuna cu-n păcat explorat ?