insațiabili,
mâncasem ochii scoicilor
de pe catargul unui velier andaluz,
acum eram orbi
și glasul meu stivuia șoaptele epavelor
mirosind a șampanie ocazională,
eșuată la un loc cu deriva
acestui amor în metastază
pe fond de iluzii sonore,
se sfărâmase pe plajă,
se așezase cuminte lângă tine
mototolind inutile sensuri,
nu mai avea cuvinte în stoc,
pierduse silabe,
ca pe un vin nobil
îngropase-n nisip
câteva vocale elementare
dumicându-și consoanele din artere,
glasul tău, la fel,
prefera să mă asculte tăcând
din reflux în laringe,
nu mai vorbeam nici eu nici tu,
nu mai era loc de vorbe între noi,
vorbele noastre erau nisipoase
niște hieroglife abuzate
ici colo,
sunete docile mureau în nisip
și se lepădau de satana,
se cuminecau
strivite
sub tălpile noastre cu platfus
ca niște dorsale
mistuind asfințitul verbelor,
mureau în formă de alge
răsucite ombilical peste tăceri proscrise,
mureau cu fiecare secundă
scrijelită atemporal în ficatul coralilor,
erau vibrații decadente,
tânguiri preistorice,
sunetele noastre gâfâiau pe sfârșite,
sunetele noastre tăceau odată cu noi,
tăceau congruent
și îmi ascultam vocea
cum te alinta pianissimo,
tăceau subacvatic
și te ascultam tăcând în valuri,
mâncasem ochii scoicilor
de pe catargul unui velier andaluz
și eram orbi,
insațiabili,
eram delfini amanți
hăituind tăcerea abisurilor
și doar nisipul mai glăsuia despre noi…