Să-mi ardă sângele cu patima ce-aprinse-n ochii tăi întunericul.
Să văd scăldat de lacrimi un chip ce-mi ține visele-n icoană.
Să-mi sfârtece gândurile o rază țâșnită din suflet păgân.
Să simt că mă nasc și că mor prin iubire.
Să-mi las inima ce tresaltă de dor cu tine să se umple.
S-aud răcnetul făpturii din neant zămislită năruind orânduirea de veacuri.
Să-mi pierd necredința cu care uram, blestemam și negam.
Să spulber dorințele aprigi ce-apasă un cuget sub multe poveri aplecat.
Să uit nepăsarea cu care izbeam speranța în plin, omorând-o.
S-alung îndoiala ce macină viața la loc de necinste,-n pustiu de noroi.
Să sorb din nectarul buzelor care pe mulți în chinuri au răpus.
S-adulmec cu nesaț parfumul de floare albă-n paradis.
Să mă hrănesc cu trupu-ți darnic, de rod în pârg, de fruct oprit.
Să te ador ca pe-o minune, ca pe-o statuie de înger cumplit.
Să te cuprind în toată frumusețea ta și astfel în tine să mă rătăcesc...