Ma intreb... oare
exista vre-o rascumparare
pentru ingerii cazuti?
Sau fiinta lor este atat de corupta
incat nici un pret nu mai poate fi platit?

Pe tarmul marii zac rapusi de valuri
doi ingeri, printre scoici si alge...
cu aripile frante
si trupul fara vlaga,
doar ochii le soptesc a lacrimi
ce se strecoara fara voie pe obraji...

Cel alb incet intinse mana
si mangaind nisipu-n neputinta
privea cu suflet sfasiat
spre cealalta fiinta...

Privise-n jos, spre-abisu-ntunecat
si doi ochi de taciune
l-au strapuns prin genune
facandu-l sa coboare pe pamant...

dar coborand,
lasase tot ce-i sfant
si dezbracat si gol, purtat de vant,
ca de o vraja fara leac,
se-apropia de ochii ce ardeau
ca flacarile de pe-altar.

Si nu vedea cum penele-i in scrum
se prefaceau, inaintand pe drum...
talpile-i sangerau prin pietre ascutite
si cutite
crestau adanc in carne...

doar ochii... ochii aceia...
ii mai purtau pasii...

Cel negru, intr-o zi, din intamplare
ridicase ochii catre soare
si astrul fara mila
i-ar fi ars privirea
dar o usoara’naripare
se inrepuse intre el si soare...

si de atuncea ochii lui
nu mai puteau privi in alta parte
cu toate
ca genunea ii desparte...

si flacarile din priviri
s-au transformat intr-o scara
chemandu-l sa iasa afara...

urca o treapta... si-nca una...
nu mai putea privi-napoi...
dar pasu-i era tot mai greoi...
iar aripile-i, corb, curgeau cenusa...

inainta simtind jaratec
sub talpile goale, plangand...
pene-i cadeau rand pe rand
dar acea adiere-naripata
il chema cu o voce ciudata
ca sunetul de flaut fermecat...

si de’odata
s-au trezit fata in fata...
amestec de foc si de ghiata...

si-ntr-o clipa,
din neant,
un nou univers se-nfiripa...

doar pentru o clipa...
umbrele lor s-au atins
dar din necuprins
un fulger cazu cu putere.

...atata durere...
...cadere...
...tacere...

Aripi frante si sange si scrum,
un capat de drum...

Pe tarmul marii zac rapusi de valuri
doi ingeri, printre scoici si alge...

Ma intreb... oare
exista vre-o rascumparare
pentru ingerii cazuti?

Din inalt, o soapta, ca o boare
imi raspunde:

„Nu am rascumparare,
decat pentru copiii Mei pierduti!
Platit-am pretul cel mai mare!
si nu mai am nimic de dat...”

dar Doamne.. totusi...

din inaltimi, o lacrima cazu
peste inaripatii blestemati,
ce fura spulberati...

cu sufletul spasit,
frant de durere,
paseam prin nisipul ravasit
de suspine...
printre alge si scoici
privesc catre mine
doi oameni
ingenunchiati
in lacrimi scaldati...

ridic ochii spre cer
si-un zambet imi infloreste-n coltul gurii...

stiam eu, Tata,
ca Tu, niciodata
nu rupi o trestie franta
si nici nu stingi
o lumanare fumeganda...

ci-n marele Tau har i-ai zidit
acolo unde pretul s-a platit...