Mă simt un glob de sticlă-n care ninge
Nemaivăzut de blând ca într-o rugă
Dar nici un psalm n-ar mai putea atinge
Blestemul unui cal mereu în fugă

Cu ochii sângerând și coasta frântă
Doar goana îl mai ține în picioare
De ce i-ați dat să bea din apa sfântă
De-a locui în voi, în fiecare

Acum nu se mai poate-ncrede-n semne
Nici n-a-ndrăznit să creadă în minuni
Degeaba aruncați cărbuni și lemne
Pe focul unei tragice minciuni

Jur împrejurul lui dacă s-ar strânge
Inconsistența stărilor prezente
L-ar stinge ploaia ochiului ce plânge
La un măcel prelung de sentimente