prima mea naștere a fost cu voia mea

urlam acestei lumi care urma să mă învețe să sufăr

că limba mea are două tăișuri

și-am dat de știre dușmancei mele de moarte

și primul meu urlet a fost cel mai cumplit

cât toată tăcerea pe care urma să o urlu

la a doua mea naștere

când urletul meu amuțit de atâta urlet

m-a învățat să urlu în mine

din toate celulele mele să izbucnească

un urlet tăcut

m-am născut poet fără voia mea

se întrebau toți de unde știu atâtea lucruri

de unde le scot de parcă aș fi un inventator

un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte

eram posedat de urletul meu tăcut

ca o tăcere urlândă, ca liniștea pietrei în jar

aveam atâta căldură latentă, atâta iubire

care mă rodea ca un cancer

mi s-a reproșat că gândesc prea mult

că sunt prea plin de mine, că mă cred genial

eu exist prin toate formele subzidirii mele

n-am nevoie de ceilalți

pentru a înălța alte temple în mine

n-am nevoie de alți zei care să mă-nvețe

să respir același aer, să vorbesc aceeași limbă

cu două tăișuri, poate că tot ce doresc este să găsesc

femeia aceea sălbatic de frumoasă

posedată de un urlet tăcut