mi se strângea în stern un stol de insecte arămii
le numărai tăcută, era prea frig să mă prinzi în brațe
să stau acolo ca-ntr-un adăpost atomic și să număr
șuierăturile zilelor care se izbeau de carne și se înfundau
îmi spuneai că e mai bine că-n noi se sapă tranșee
că nu avem timp să ne gândim cum ne-am izolat
lăsam tunurile să bată, nu auzeam cum gâlgâie
cum trosnește și se împrăștie cealaltă parte din
necunoscut

și când ajungeai la ultima insectă eram eu, poate
mai adâncit în sacul de plastic în care purtam țipetele
deznădejdea și celelalte fleacuri prin care războiul
ne face albi, ne face liberi să omorâm ce vrem în noi
ne crește mâini și picioare care au o existență a lor
fără să știm că toate aceste organe se unesc în altă parte
necunoscută