mi-au ucis fântânile
trupul meu e plin de conducte
numai nămol scot din sângele-mi când mi-e sete
mi-au băut toată existența
unde Doamne e corbul făt-frumoșilor
să-mi aducă o lacrimă a Ta în plisc
să pot învinge ultimul zeu
să nu mai calc prin mlaștinile versurilor mele
unde Doamne sunt tunetele și fulgerele și norii
inimii mele
unde sunt trecătorii ce se adăpau de-aici
din mine

cum îmi tremură degetele pe ciutura asta!
cum de-am ajuns să-mi cerșesc mie însumi
stropul de apă dat altora?
cum de Tu ești tot acolo și eu tot aici
lângă noroiul de lângă inima-mi?
plâng Doamne plâng scrâșnesc
atâta secetă n-a fost niciodată în mine
Tu nu mai vrei să mă auzi
să-mi spui o vorbă bună
să-L trimiți măcar pe Isus
El a mai bătut calea până la mine cunoaște iadul
și dacă tot vine
dacă
să-mi aducă o lacrimă de la Tine
să nu mă prăbușesc în fântâna asta
cu setea mea de omul ce-am fost
am căzut pe drum Doamne
sunt pierdut și respirația asta nu mă lasă
stă ca un cățel aici – ce departe ajungeam
de nu era ea să mă păzească!
Doamne, dă un ordin să tacă inima odată
ia-o odată până nu pun cuțitul pe ea
până nu ți-o voi arunca în rai sângerândă ca mai demult
când te iubeam de pe fiecare rug pe care mă ardeau
preoții tăi

scrum sunt la picioarele Tale Isuse
zadarnic am cucerit lumea
lumea nu vede că ard
nu știe că ajung piatră pentru alt izvor
pentru alt altar
pentru pavajul altei străzi pe care vei călca în
alt Ierusalim
vei respira arsura
altor trupuri – nu poemele astea
grămada asta de scrum de pe sandalele Tale