eu
sunt propria mea barcă
am două vâsle în loc de mâini
mi-ar crește și vele
dar umerii mă dor
în mine dorm luntrași
pregătiți de drum
inima, o cârmă mereu în derivă
la prora păsările își fac cuib
în ochiul deschis
pe punte un iubit
spune o rugăciune
nomad în el însuși
traversează lichidul oglinzii
arunc plasa în el
dar chipul lui e mereu altul
de aceea inventez o furtună
să-i spun rămas bun
nici acum nu știu
în câte mări s-a înecat