Tramvai plin de goliciune,
Călătorind cu mii de suflete pierdute,
Înnotând prin mării de mașini slute...

În el un singur chip, doar o privire, printre cele dispărute.
Ochi negrii ca spațiul fără licăriri de stele
Ce străluceau precum smaraldele stinghere
Aruncau, din razele mișele,
Spre toți cei ce visau doar giuvaiere.
Părul negru, întunecată ceață
Ce-nrăma întrega față,
Nasul mic și scurt, menit să poarte viață
Buze strălucind ca soarele de dimineață.

Privi spre mine acel chip din lume,
Acea statuie mică, fără de vreun nume,
Acea marmură sculptată cu suflete de om,
Acea icoană păcătoasă, la care mă-nchinam în somn.
Iar eu, ca un eretic asurzit,
Spre chipul ei cel prea-sfințit,
EU! Am întins mâinile-mi slute
Cu palmele-amândouă tremurânde,
Chipul cel visat de mulți, de toți dorit...
Și l-am zdrobit!