sunt o ramură groasă
din copacul în formă de inimă
spre răsărit rodesc
flori roșii
rotunde
ca merele nemușcate

cu lemnul vertebrelor
îmblânzesc
cu greu
impulsuri de lună plină

nopțile
cu mâini de frunze
mă-nvelesc
în albastru

și aștept

să-ți arunci într-o zi
ștreangul
în jurul mijlocului meu



să te spânzuri
în unirea noastră
finală

să fim și noi una
dintre particulele perfecte
formate fiecare
din două-ncercări reușite de oameni

și să ne dăruim plenitudinea
celorlalte piese
din jocul
niciodată sfârșit
pe care-l numim
dumnezeu



(Marc Chagall – “Chryssoie”)