Soarele grăbit cerul străbate
Și printre munți dispare,
Doar o clipă se abate
Lăsând lumii a sa splendoare.

Pe pânza-negurată a cerului
Dintre nori răzleți regina nopți
Lunecând pe marea tăcută a morți
Raze obscure trimite pământului.

Mă uit spre cer. E înnourat,
Doar ici colo câte o stea
Ce de milenii acol’a stat
Să lase cerului a sa sclipire

Pe cer un punct strălucitor
Apare. Apoi dispare.
Doar o clipă pleoapele –mi cobor
Iar el se pierde-n depărtare.

In geam aud bătăi cadențate,
Și mă trezesc atunci din vis,
Dar nu-i nimeni, doar ploaia care bate
În geamul meu puțin deschis.

În adormirea-mi prematură
Un potop de strigăte mă înconjoară,
Instinctul parcă mă îndeamnă
Să fug. Să fug afară.

Pe coridor este înghesuială
Și țipete de nedescris,
Pământul parcă-mi fuge sub picioare,
Și alerg. Alerg cu pași grăbiți.

Un om mirat brusc se oprește
Și-ngrozit capul întoarce,
Pământul se zguduie, mugește,
Doar ceru-i nepăsător și rece.

Un nor de praf se ridică
Din blocul ce se prăbușește,
O femeie țipă înebunită,
Si o întreaga lume se-ngrozește.

Spre-nalturi praful se ridică,
Abia atunci mi-opresc eu pașii,
Si parcă a fost decât o clipă
De rătăcire printre aștri.

Vreau să mă apropii. Mi-e frică.
Pașii mă îndeamnă spre casă
Sperând că poate pentru o clipă
Se va închide a mea rană.

M-abat, dar șovăind m-apropii,
Si toate-mi par un tragic vis,
Din sfânta negură a nopții
Toți norii parcă s-au deschis.

Plouă mărunt și rece,
Pe plete apa mi se scurge,
Un om rănit vrea acum să se ridice
Dar nu poate, și plânge.

Mă apropii. Ii pun pe umăr mâna
Foarte timid, tremurător,
Dintre nori tristă ne privește luna,
Iar lacimile-mi curg încetișor.

Când două brațe-l ridicară
Chipul i se crispă de durere,
Incet, încet, ei se îndepărtară,
Iar eu i-am urmărit o vreme.

În jurul meu cu greu mă uit,
Dar vai ! Ce-mi văd ochii !
O mamă cu părul despletit
Ce în zadar își caută băieții.

Dar ei s-au dus pe noul drum
Din care nu se vor întoarce,
Un drum ușor și făr'de zbucium
Pe care toți îl vom străbate.

Blesteme cumplite în jur răbuvnesc,
Blesteme cumplite ce te-nfioară,
Șiroaie de lacrimi se rostogolesc
Ușurându-mă ca de o povară.

Fi blestemat pământ spurcat!
Fi blestemat! Fi blestemat!
Lumina ochilor de mi-ai fi luat
N-aș fi avut atât de îndurat!
Fi blestemat! Fi blestemat!


4 Martie 2006