E gras pământul în câmpul Bărăganului,
Și drumurile sunt mlaștini roditoare.
Sortită-n cap de sat să stea, casa țiganului,
Fără gard, sărmană-i ca o sperietoare,
Ce priveghează, -n zdrențe, lanurile grase,
Scăpându-le de ciori. În cruntă sărăcie,
Tușesc adesea tuberculoși cu chipuri trase.
Cât timp aceste umbre cu pielea vineție
Vor rămânea aici, nicicând spurcate duhuri
Din brazda greu muncită în sat nu vor pătrunde.
De fața lor lividă, de ochii lor, văzduhuri
Grele de nori, de piepturile-arzânde
Departe stau. Dar lor, morți vii, nici că le pasă
Dacă e azi sau mâine, de au ceva pe masă.