ne-am rătăcit unul în altul
sau nu-i decât suferința memoriei mele difuze
încă mai am la despărțire cuvinte
aș putea să te transform în puțină liniște
însă de câte ori plouă – și plouă –
mă cuprinde mila cum se tot surpă
mormântul părinților mei care continuă
să-mbătrânească așteptându-mă

ce-ar trebui să vă mai spun, femei
corpuri de iluminat viața mea hibridă,
plângi și tu, plângi și tu, plângeți toate, Marii,
îndepărtate provincii ale unui imperiu

beat de nenorocire-n pustiu nu e nimeni
încerc sa fiu altul până când
vor trece pe alături ca pe lângă oricare străin
până când stratul subțire de aer
care te înconjoară
mă face invizibil
apoi lovindu-se de tine
vor învăța cu fiecare pas
vor ține mâinile întinse
chiar și acolo unde nu exist

înainte de-a adormi cu haina sub cap
într-o mansardă îmi închipui
cum cineva se apropie totuși
și-mi pune în mână o armă