V-am spus de ce mi-e cel mai frică, mie?
De timpul ce-l presimt că-n mine moare,
Când viața mă parcurge-n grabă mare
Eu trec cu spaimă totul pe hârtie.

Mai am nevoie multă să mă doară
Mirosul de pământ însămânțat
Și behăitul mielului fătat
Primind în ochi lumina-ntâia oară.

În veri toride cu amiezi topite
M-aș furișa-n livezile de nuci
S-acult povestea puilor de cuci
Lăsați în cuibul mierlelor cernite.

Și-n toamnele arzând ca niște ruguri
De dragul soarelui căzut în mare
Eu să mă pregătesc de întrupare
În vie, printre boabele de struguri.

Apoi, să vină iarna să mă vândă
Unui stăpân de sănii și ninsori
Și ne vom duce, albi rătăcitori
În noaptea de zăpezi-albastre-arzândă.

Acestea toate trec atât de iute
Acum e seară-acum e dimineață
Așa încât îmi pare că prin viață
Eu trec, dar cu bagajele făcute.