poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-10 | |
Plouă afară . Nu mai contenește.
Parcă cerul tot s-a legat cu sine Să înece noaptea fără nici un rost Și s-aducă al doilea potop În lumea care o port cu mine. Plec la prins de pește. Plasele sunt vechi. De mult s-au rupt. Însă sper că-n ele tot mai pot a prinde Peștele mai mare decât orice cred Că mai poate trece și am să aștept Ud în ploaia fără de cuvinte. Am luat în traistă țuica mea de pere. Si din când în când câte-o gură iau. Mă visez pe mare așteptând să vină Liniștit pe ape și netrist la frunte Domnul care peste lume umblă Să mă cheme a fi pentru dânsul slugă Și pescar de oameni fără ca să vreau. Plouă ca și cum pietre ar cădea. Câte păcătoase gânduri am avut! Parcă-aș fi femeia care aleargă iar Lângă umbra Ta să își afle cale Spre a nu pieri sau spre a trăi, Arătându-și iară lumii inima Și ștergându-și lacrimi Nevrednice de lut. În mâini aștept să mi se zbată crapul Ce peste toți din apă falnic sălășluiește. Privind de-afară peste apă parcă Aș fi din cer un ochi ce toate le zărește. Nu simt nimic în mâini. Nu trage. Plouă, plouă! E plasa mea prea veche. În ea am strâns atâția pești odată! E-atât de mult de-atunci!... În apă, printre trestii și stufăriș mărunt Se pleacă spicul ploii și vântul taie scurt. Mai trag o gură grea din țuică și adorm. Mă bate noapte-n suflet și gându’ adânc în somn. Tresar… E vis! Parcă se potrivește!... Simt cum mă trage valul și lumea cum se-arată!... Trec liniștit pe stradă. E soare pretutindeni. Atâta lume plânge… De-ar fi înmormântare… Și toți mă-nconjur și m-ating cu ochii lor de patimi. Eu merg în nesfârșire. Ei plâng … Dar nu au lacrimi… Purtam odată fete pe-aceste brațe care acum le port pe piept Și mama plânge parcă ar fi la-nmormântare… Și florile din glastre în juru-mi se petrec. „Trezește-te!”, aud o voce care-nvie. Și mă ridic din groapa adâncă-a nopților. „Vino afară!” strigă. Și plec spre-o altă lume. Și simt câți pești atârnă în plasa mea cea nouă. O sută cinzeci trei am numărat de-odată. Și împrejur nici parcă nu mai plouă… Și lângă mal prietenul m-așteaptă. De-acolo vine miros de pește proaspăt Întors la foc mărunt. Mai iau o gură mică. Vâslesc să-ajung la mal cu tot ce-am strâns o viață. Dar scapă vâsla-n apă și malul parcă fuge. Nimic nu are noimă și înțelesul scapă. M-afund tainic în mine. Speranța mi se duce. Nu voi mai fi pescar. Mă răstignesc pe cruce. Și plouă ne-ncetat de 40 de zile.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate